Muntele Everest, cel mai înalt punct de pe Pământ, se află într-o continuă creștere. Acest fenomen poate părea surprinzător, dar are o explicație geologică solidă.
Everestul nu este un obiect static, ci un sistem geologic complex care se află într-o continuă evoluție.
Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8.848,86 m deasupra nivelului mării. Se află în Munții Himalaya, pe granița dintre Nepal și Tibet (China).
În nepaleză numele muntelui este Sagarmatha (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (Mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
De ce crește Everestul
Himalaya, lanțul muntos în care se află Everestul, s-a format în urma coliziunii dintre placa indiană și cea eurasiatică. Acest proces tectonic continuă și în prezent, iar plăcile se împing una pe alta, determinând creșterea înălțimii munților.
Pe de altă parte, eroziunea provocată de râuri și ghețari îndepărtează materialul de la baza muntelui. Acest lucru duce la un fenomen numit „recul izostatic”, care face ca scoarța terestră să se ridice ușor, compensând eroziunea. Creșterea datorată tectonicii plăcilor și reculul izostatic acționează împreună, determinând o creștere netă a înălțimii Everestului.
Regiunea Muntelui Everest și a munților Himalaya în general, suferă o topire a gheții din cauza încălzirii globale.
Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creșterea în înălțime a vârfului și migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an creștere în înălțime și 3–6 mm/an migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mișcare laterală mai puternică (27 mm/an), și s-a sugerat și că s-ar micșora.
Deși poate părea puțin, pe parcursul a mii de ani, această creștere se poate acumula și poate duce la modificări semnificative ale înălțimii muntelui. Creșterea înălțimii face ca ascensiunea Everestului să fie din ce în ce mai dificilă. Schimbările geologice pot afecta ecosistemele montane și pot influența modelele climatice regionale.
Creșterea Muntelui Everest este un fenomen complex, rezultat al interacțiunii dintre forțele tectonice și procesele de eroziune. Această descoperire ne arată că Pământul este într-o continuă schimbare și că chiar și cele mai înalte vârfuri montane sunt supuse unor procese geologice active.
Trasee spre vârful Everest
Everest are două trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal și cea de nord-est dinspre Tibet, precum și alte trasee mai rar utilizate. Dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai ușoară și mai des utilizată. Acesta a fost și traseul folosit de Edmund Hillary și Tenzing Norgay în 1953 și prima recunoscută dintre cele cincisprezece care duc spre vârf.
Cele mai multe tentative de escaladare au loc în luna mai, înainte de anotimpul musonic de vară. Odată cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare în curentul jet îl împinge înspre nord, reducând vitezele medii ale vântului în zonele superioare ale muntelui.
Se fac încercări uneori și după musoni, în septembrie și octombrie, când curentul jet este din nou împins temporar spre nord, dar atunci zăpada depusă de musoni și vremea mai instabilă fac escaladările mai dificile.