Perspective de securitate istorice și regionale în Levant: Conflictul este conectat omenirii încă din negurile timpului, fiind asociat naturii umane ca un stigmat instinctual. Specialiștii au avansat de-a lungul timpului numeroase perspective de analiză a conflictului și nenumărate strategii și planuri internaționale cu privire la cum poate fi acesta prevenit.
Cu toate acestea însă, evenimentele recente, atât din Ucraina cât și din Israel și Palestina, din Levant, ne demonstrează că realitatea depășește adesea așteptările specialiștilor în domeniu. Că violența naște violență, afirmație des întâlnită în perioada recentă, e un lucru cert. Dar ce a făcut posibil ca violența să se nască, care sunt consecințele acestui fapt, pe termen scurt, mediu și lung și cum poate fi acest lucru prevenit pe viitor sunt niște întrebări care necesită o analiză mai profundă.
La fel cum pentru a înțelege un tablou este necesar să ne îndepărtăm în spate câțiva pași, tot așa, pentru a înțelege mai bine prezentul, este întotdeauna necesar să ne întoarcem puțin în timp. Astfel, pentru a încerca, în următoarele rânduri, să explic evenimentele tragice din Israel și Palestina, voi analiza interacțiunea dintre actorii implicați în perioada imediat următoare sfârșitului Primului Război Mondial, aflați în regiunea Levantului.
Termenul „Levant” a fost adoptat în trecutul recent și prezent pentru a descrie zona ce înglobează Ciprul, Egiptul, Irakul, Israelul, Iordania, Libanul, Palestina și Siria.
Conceptul „Levant” are conotații mai degrabă istorice decât geografice. Acesta provine din italienescul „levante” – a se ridica, facând referire la soare, indicând estul. Utilizarea comună a termenului a fost aplicată pentru Asia Mică – zona de coastă și Siria, extinzându-se din Grecia până în Egipt, și a fost asociat cu venețienii și alte inițiative comerciale și cu dezvoltarea comerțului în regiune, în urma Cruciadelor.
De asemenea, în secolele XVI și XVII, termenul era folosit ca sinonim pentru Orientul Apropiat, iar Levantul de Sus pentru a descrie Orientul Îndepărtat. După primul Război Mondial, statele levantine însemnau Siria și Libanul, care se aflau sub mandat francez.
O dimensiune economică contemporană, a Levantului este utilizată pentru următoarele state: Egipt, Iordania, Liban, Turcia, Irak, Siria și Teritoriile Palestiniene, excluzând Israel și Cipru. „Noul Levant” definește o sub-regiune ce cuprinde țările menționate, cu complementarități semnificative ce demonstrează existența unor câștiguri semnificative din comerț, investiții și integrare economică, datorită proximității lor față de unele piețe importante, având totodată similarități în ceea ce privește etapele de dezvoltare economică.
Regiunea Levantului este un creuzet complex plin de contradicții. În majoritatea teritoriului, este un ansamblu demografic omogen, cu frontiere interne impuse istoric, care se confruntă în același timp cu probleme de identitate în ceea ce privește naționalismul. Religia joacă un rol important, cu o majoritate predominant musulmană în cele mai multe locuri, împărțită în diferite școli, secte și ramuri, aflată în conflict, adesea violent, cu o minoritate evreiască în Israel.
Imperiul Otoman a dominat lumea arabă pentru mai bine de jumătate de secol, până la prăbușirea sa completă în noiembrie 1922. Longevitatea imperiului poate fi atribuită unui nivel ridicat de autonomie pe care acesta l-a acordat teritoriilor aflate în zona sa de influență. Potrivit unor istorici, sfârșitul imperiului a fost o cauză directă a administrării necorespunzătoare din ultimii săi ani și a strategiilor și tacticilor militare inadecvate.
Anticipând căderea Imperiului Otoman în urma Primului Război Mondial, Franța și Marea Britanie căzuseră deja de acord cu privire la divizarea teritoriile ce aparțineau cândva otomanilor. Potrivit unui aranjament secret semnat în 1916, ce a fost doar parțial implementat, cele două puteri și-au definit sferele de influență și control asupra regiunii. Astfel, Acordul Sykes-Picot din 1916 separa, cu ajutorul unui creion și al unei rigle, folosind în mare parte linii drepte, ceea ce avea să devină Orientul Mijlociu de azi.
Acordul dintre cele două puteri a divizat teritoriul aflat sub control otoman încă din secolul XVI în noi state, distribuindu-le potrivit sferelor de influență stabilite: Irak, Trans Iordania ( Iordania de azi) și Palestina sub influență britanică, iar Siria și Libanul sub influență franceză. Granițele țărilor arabe nu au fost retrasate în Africa de Nord, din moment ce Egiptul era deja condus de Marea Britanie, iar Maghrebul controlat de Franța.
Geografia și religia au contribuit la divizarea Levantului, din moment ce acordul a fost conceput în baza unor criterii legate de apartenența la religie: Libanul trebuia să devină un adăpost pentru creștini, Palestina era destinată comunității ebraice, iar Siria musulmanilor sunniți.
Exercitarea influenței a devenit formală pe 28 iunie 1919, prin prevederile Convenției Ligii Națiunilor:
„Acelor colonii și teritorii care, în urma războiului recent, au încetat să mai fie sub suveranitatea statelor care le-au guvernat și care sunt locuite de popoare ce încă nu se pot susține singure în condițiile exigente ale lumii moderne, ar trebui să li se aplice principiul potrivit căruia bunăstarea și dezvoltarea unor asemenea popoare reprezintă o responsabilitate sacră a civilizației și că garanțiile pentru îndeplinirea acestei responsabilități ar trebui să fie incluse în această Convenție.
Cel mai eficient mod de a da efect practic acestui principiu este ca tutela asupra acestor popoare să fie încredințată națiunilor avansate care, datorită resurselor lor, experienței sau poziției geografice, pot să preia această responsabilitate în cea mai bună măsură și care sunt dispuse să o accepte, astfel încât această tutelă să fie exercitată de către ele în calitate de mandatari în numele Ligii” (art. 22 din Convenția Ligii Națiunilor – Problema Palestinei).
Începând cu 29 septembrie 1923, aceste prevederi intrau în vigoare odată cu confirmarea, de către Liga Națiunilor, a mandatului britanic asupra Palestinei: „Mandatarul va avea puteri legislative și administrative depline, acestea putând fi limitate doar în conformitate cu termenii acestui mandat”.
În perioada 1923-1949, atât Marea Britanie cât și Franța și-au exercitat dominația, în mod direct și indirect, limitând independența politică a statelor nou-formate și al entităților din interiorul acestora, pe toate cele trei niveluri de influență: acordul formal între statele în cauză cu privire la crearea sferelor de influență, controlul politicii externe și al aranjamentelor interne și politice și în ultimul rând, utilizarea puterii coercitive și instituționale asupra statelor subordonate.
Pan-Arabismul, sămânță timpurie a securizării
Ideea pan-arabismului a fost întâi enunțată de către Hussein bin Ali Al-Hashimi, Șeriful și Emirul Meccăi. În baza unui acord cu Guvernul britanic, acesta a inițiat, la Mecca, Revolta Arabă împotriva controlului otoman, având ca obiectiv crearea unui stat unit arab, unic, sprijinit și recunoscut de către britanici. După acordul Sykes-Picot și împărțirea teritoriilor în mandate, britanicii au refuzat să-și respecte angajamentele.
Ideologia unei identități trans-teritoriale a fost reiterată de către fiul lui Hussein, Emirul Faisal, care afirma: „Suntem un singur popor, ce trăiește într-o regiune mărginită de mare la est, sud și vest și de munții Taurus la nord. Suntem arabi înainte a fi musulmani, iar Mohamed este arab înainte de a fi Profet”.
Faisal a încercat să țină aprinsă flacăra pan-arabismului, dar idealurile sale erau momentan rudimentare și aleatorii. Acesta a fost expulzat din Siria și instaurat pe tronul Irakului. Popoarele cărora li se adresa erau acum despărțite de noi frontiere naționale.
În consecință, două tendințe contradictorii au reieșit după sfârșitul Primului Război Mondial, în urma partiției teritoriilor arabe. Prima, dezvoltarea naționalismului teritorial în noile state și crearea unei identități naționale, idee ce era sprijinită de rivalitățile dintre liderii naționali. Cea de-a doua, aspirațiile pentru o unitate arabă bazată pe o perspectivă împărtășită, până la un anume punct, de majoritatea arabilor, aceea că au fost în mod artificial divizați pentru a fi mai ușor controlați.
Ceea ce atât Hussein cât și fiul său, Faisal, au anticipat, în mod corect, a fost faptul că suveranitatea statelor arabe nou-formate urma să fie în mod constant subiect de dezbatere între puterile occidentale. Va mai dura ani buni, totuși, ca mișcarea pan-arabismului să-și depășească forma incipientă neconcludentă.
Cu toate acestea, relevanța idealurilor pan-arabismului și continuitatea sa trebuie corelate cu întemeierea statului Israel și elementele ce au contribuit la aceasta.
Formarea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei a reprezentat o idee conturată cu mult înainte de 1948. În anii Primului Război Mondial, politica britanică a devenit favorabilă întemeierii unui cămin pentru evrei în Palestina.
Prima recunoaștere politică a obiectivelor mișcării sioniste a constat în scrisoarea Lordului Arthur James Balfour, secretar de stat pentru politică externă a Marii Britanii, adresată Lordului Rothschild, lider sionist proeminent:
„Biroul de Afaceri Externe,
2 noiembrie 1917,
Stimate Lord Rothschild,
Am deosebita plăcere de a vă transmite, în numele Guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie față de aspirațiile sioniste evreiești, care a fost prezentată și aprobată de Cabinet:
Guvernul Majestății Sale privește favorabil înființarea în Palestina a unei patrii naționale pentru poporul evreu și va face toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, înțelegându-se clar că nu se va întreprinde nimic care să aducă atingere drepturilor civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturilor și statutului politic deținut de evrei în orice altă țară.
Aș fi recunoscător dacă ați aduce această declarație la cunoștința Federației Sioniste.
Cu considerație,
Arthur James Balfour”.
Israel și-a proclamat independența ca stat nu mai devreme de 1948, după ce Marea Britanie și-a retras mandatul asupra Palestinei.
Evenimentele din Palestina au fost ceea ce, într-un mod oarecum timid, au unit conștiința arabă pentru ce aceasta considera necesar atât pentru renașterea sa, cât și pentru apărarea comună. Egiptul, totuși, s-a autoexclus din mișcare pan-arabică între 1920 și 1930. Acesta nu aderase momentan la idealurile de unitate islamică, în mare parte datorită patriotismului său, ca stat național tradițional, precum și deoarece acesta era adesea considerat ca nefăcând parte din lumea arabă, luând în considerare poziția sa geografică ce îl localizează în nordul Africii.
La momentul semnării declarației Balfour, în 1917, pe teritoriul Palestinei se aflau 85.000 de evrei și câteva sute de mii de arabi. Până în 1947, în perioada mandatului britanic, populația evreiască avea să se ridice la 650.000.
Odată cu proclamarea statului Israel în 1948, relațiile inter-statale și dinamica regiunii au devenit mult mai complexe. Modele distincte de alianțe și ostilități, precum și perspective de cooperare, au început să se dezvăluie mult mai clar.
Capătul negativ. Formarea conflictului. Ostilități
Pentru a înțelege dinamica internă a unui complex de securitate, trebuie să ne imaginăm un spectru cu două capete, unde interdependența se naște din teamă, iar rivalitățile și percepția mutuală de amenințare se află la capătul negativ, iar o comunitate de securitate pluralistă se află la capătul pozitiv, iar la mijloc statele care se consideră amenințări reciproce, dar se angajează în cooperare, în continuare vom încerca să determinăm dacă Levantul poate fi încadrat într-un anume punct al segmentului.
Este de la sine înțeles faptul că Israel a reprezentat mărul discordiei în regiunea Levantului, în perioada postbelică. După 1948, relațiile sale cu statele învecinate au devenit extrem de volatile, iar conflictele s-au materializat adeseori.
Șablonul ostilităților a început cu războiul dintre arabi și israelieni din 1948. Tensiunile existau încă din 1917, de la semnarea declarației Balfour, iar un război civil între israelieni și palestinieni izbucnise deja în 1947. Cu toate acestea, în 1948, când David Ben Gurion a semnat Proclamația de Independență a Israelului, pe 14 mai, un război de amploare între statul menționat și forțele invadatoare ale Egiptului, Irakului, Siriei, Libanului și Trans Iordaniei, care au intrat pe teritoriul Palestinei, a izbucnit.
Rădăcina problemei, care a condus la conflict, a fost Rezoluția 181 a Adunării Generale a Națiunilor Unite, ce împărțea fostul mandat britanic într-un stat arab și unul palestinian. Arabii palestinieni au refuzat să recunoască acest aranjament, care, în opinia lor, era favorabil evreilor și nefavorabil populației arabe ce urma să rămână în teritoriul controlat de evrei. Cu ajutorul statelor arabe, palestinienii sperau să blocheze Rezoluția de partiție și să prevină întemeierea unui stat evreiesc. În timpul războiului, au existat două acorduri de încetare a focului intermediate de Națiunile Unite, dar luptele au continuat până în 1949. Acorduri separate semnate de Israel cu țările învecinate au contribuit la formarea unei linii de armistițiu, ce a ținut până în 1967.
Renașterea naționalismului arab a avut loc cu ajutorul lui Gamel Abdel Nasser, președintele Egiptului în perioada 1956-1970. Acesta a continuat ideile timide anterioare legate de naționalism ale lui Hussein și Faisal și le-a amplificat și pus în practică. Viziunea sa legată de naționalismul arab, era, în comparație cu cea a predecesorilor săi, mult mai vocală și tangibilă, materializându-se într-o provocare lansată, cu ajutorul Uniunii Sovietice, la adresa Marii Britanii și Franței, provocare care a creat în același timp consecințe pentru Statele Unite și aliații săi europeni și din Orientul Mijlociu.
„Imperialismul a încercat tot ce era posibil pentru a ne submina naționalismul arab. A încercat să ne disperseze și să ne separe, iar pentru aceasta, a creat Israelul, opera imperialismului […].
Unirea cu Siria
Astăzi proclam că frații voștri din Siria și-au anunțat unirea cu voi, o unire demnă de a consolida principiile de demnitate și stimă de sine și baza naționalismului arab. Iar eu, astăzi, spun bun-venit fraților voștri din Siria; facem parte din națiunea arabă. Vom merge înainte, uniți, formând o singură entitate, o singură inimă și o singură mână ce va așterne bazele și principiile libertății, gloriei și demnității, și care în același timp va obține independența politică și economică” (fragment din discursul lui Gamel Abdel Nasser din 26 iulie 1945, ținut la momentul naționalizării Canalului Suez).
Pe 26 iulie 1945, Nasser naționaliza Compania Canalului Suez, deținută în comun de francezi și britanici, ducând astfel la Criza Suezului. Această criză amenința stabilitatea regională și a condus la un nou conflict în regiunea Levantului, sub forma războiului din Sinai din 1956, dintre Egipt și Israel.
Armata egipteană a fost înfrântă, iar strâmtoarea Tiran a căzut sub controlul strategic al Israelului.
Conflictul canalului Suez a schimbat jocul în ceea ce privește balanța regională de putere. Pentru Nasser, a însemnat o înfrângere militară combinată cu statutul victorios de apărător al naționalismului arab. Israelul a fost în cele din urmă forțat de către Statele Unite și Uniunea Sovietică să se retragă de pe teritoriul Egiptului. Marea Britanie și Franța și-au pierdut influența, iar cea a Uniunii Sovietice a crescut, în special în Siria, pe care a început să o aprovizioneze cu arme. Alipirea Egiptului cu Siria sub forma Republicii Arabe Unite nu a durat decât între 1958 și 1961.
Non-proliferarea nucleară. Israel și descurajarea sa tăcută
La sfârșitul anilor ´60, Israel a dobândit capabilități nucleare, fiind totuși foarte precaut în a nu le declara, testa sau face vizibile. Din 1979, era în mod general acceptat faptul că Israel deține arme nucleare, niciun stat arab nefiind în măsură să egaleze presupusele capabilități ale acestuia, în urma eforturile făcute de Israel pentru a obține monopolul nuclear în regiune. Era chiar recunoscut că descurajarea nucleară tăcută a Israelului a contribuit la stabilizarea regiunii.
Tratatul de non-proliferare nucleară a fost deschis pentru semnare în 1968 și a intrat în vigoare în 1970. Acesta impunea obligații atât pentru puterile cu arme nucleare, cât și pentru statele fără arme nucleare, în baza a două principii generale: unul din ele era că utilizarea pașnică a energiei nucleare trebuie să devină disponibilă în mod universal iar cel de-al doilea era acela că înmulțirea armelor nucleare subminează securitatea internațională. Israel a fost singura țară din regiunea Levantului care a refuzat să semneze Tratatul, creând tensiuni suplimentare în zonă și deteriorând relația Israelului cu lumea arabă, în special cea cu Egiptul, aflată deja într-un punct critic.
Alianțe. Liga Arabă
Liga Statelor Arabe (sau Liga Arabă) a fost fondată în 1945 ca o confederație a douăzeci și două de națiuni arabe, a cărei misiune, în termeni largi, era aceea de a îmbunătăți coordonarea membrilor săi în probleme de interes comun.
Membri fondatori ai Ligii au fost Egiptul, Irakul, Libia, Arabia Saudită, Siria, Emiratul Trans Iordaniei și Yemenul. Pe 7 octombrie 1944 a fost semnat „Protocolul din Alexandria”, pe care statele de atunci l-au semnat pentru o uniune fără foarte multe obligații. După elaborarea în detaliu a ideilor, Liga Arabă a fost fondată anul următor, pe 11 mai 1945. Sediul central al Ligii Arabe a fost stabilit în Cairo încă de la înființare.
Cele douăzeci și două de state membre provin din Africa de Nord și Peninsula Arabă, care din punct de vedere geografic aparține Asiei, cu părți însemnate de regiuni deșertice, cum ar fi Sahara și Rub al-Chali. Toate statele membre acoperă împreună o arie de 13,15 milioane de km2, (8,7% din suprafața locuibilă a lumii). În această zonă locuiește aproximativ 5,6% din populația lumii, cu aproximativ 427,87 milioane de locuitori.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o mare parte din membrii fondatori făceau parte din Imperiul Otoman. Obiectivele Ligii Arabe erau în mare parte similare cu cele ale NATO și ale Pactului de la Varșovia. Liga a fost concepută ca răspuns la preocupările legate de divizarea colonială postbelică, dar și în antiteză la formarea unui stat evreiesc pe teritoriul palestinian. Cu toate acestea, ea a fost critică timp îndelungat criticată pentru lipsa de unitate și administrare ineficientă. Primele sale competențe constau în consolidarea regiunii în termeni politici, economici, culturali și sociali. Egiptul era forța ce o propulsa, jucând astfel un rol decisiv în fondarea ei.
Din punct de vedere tradițional, această Ligă este cunoscută mai degrabă pentru reprezentarea regimurilor sale autocrate decât a cetățenilor săi arabi.
Liga arabă a coordonat un boicot economic al Israelului, ce s-a întins între 1948 și 1993. Confederația a fost marcată de numeroasele conflicte militare și politice din regiune. În perioada imediat post-belică, populația evreiască aflată în creștere a jucat un rol important ce a dus la divizarea Palestinei, în 1949, într-un stat arab și unul evreiesc. În anii 1980, Revoluția Islamică a condus la alte conflicte militare cu Iranul și Irakul, care au rezultat până la urmă la primul Război din Golf. Ceea ce a animat Liga mai mult decât orice a fost probabil cauza palestiniană.
Liga Arabă a subliniat importanța acestei cauze în 1964, odată cu înființarea Ordinului pentru Eliberarea Palestinei, al cărui statut prevedea că ”eliberarea Palestinei, din perspectiva arabă, reprezintă o datorie națională”. Organizația a emis Rezoluția de la Khartoum: „nu va fi pace cu Israel, Israel nu va fi recunoscut și nu vor exista negocieri cu acesta.” Liga Arabă și-a menținut boicotul oficial asupra bunurilor și companiilor israeliene încă din 1948.
Relațiile dintre statele membre au fost definite de factori cum ar fi ambițiile teritoriale individuale, evoluția alianțelor din perioada Războiului Rece și rivalitățile inter-arabe.
Izbucnirea războiului civil în Yemen, în 1962 a condus la începerea unui război tip proxy, lung de opt ani, între Yemen și forțele sprijinite de Arabia Saudită. Membrii Ligii Arabe au intrat în competiție pentru a exercita controlul asupra Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO).
Naționalizarea Canalului Suez în 1956 a reprezentat probabil cel mai important eveniment al perioadei. Criza ce a urmat ulterior a determinat administrația Eisenhower să adopte un rol proactiv în Orientul Mijlociu, amorsând regiunea pentru polarizarea cauzată de Războiul Rece.
Levantul – sub-sistem al Orientului Mijlociu
Liga Arabă a jucat un rol crucial în a demonstra că dinamica internă a Levantului nu ne poate determina să percepem această zonă ca pe un complex regional de securitate, în segmentul de timp abordat. Majoritatea percepțiilor despre securitate ale actorilor regionali erau strâns conectate, iar problemele lor de securitate naționale nu puteau fi analizate separat, cu excepția Ciprului, care aparent împărțea cu celelalte țări mai degrabă trăsături geografice decât de securitate.
Cu toate acestea, conexiunile ce leagă celelalte state cu alte țări din Orientul Mijlociu cum ar fi Arabia Saudită, Omanul sau Yemenul, moștenirea post-colonială a Franței și Marii Britanii, puternica lor dependență față de sistemul bipolar conturat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, toate aceste lucruri abordate anterior sunt suficiente pentru a indica faptul că Levantul nu a fost (și nu este) un complex regional de securitate. De fapt, acesta reprezintă un subsistem regional integrat într-un sistem regional de securitate mult mai elaborat, acela al Orientului Mijlociu.
Putem concluziona că securitatea în Levant reprezintă un element cheie pentru a înțelege dinamica regiunii și că statele din zonă s-au luptat mult timp pentru a o atinge, în mare parte din cauza prezenței Israelului, care era, în foarte multe feluri, diferit față de restul țărilor.
Conflictele dintre statele arabe și Israel au condus, de asemenea, la polarizarea Levantului, Egiptul și recentul stat Israelul aflându-se în competiție pentru supremație, iar celelalte state conformându-se inițiativelor anti-israeliene ale Egiptului.
De asemenea, această luptă pentru supremație a fost și motivul reapariției naționalismului arab, ce se afla într-o stare latentă până în 1948. A ne concentra pe conflicte, în schimb, ne-ar împiedica să avem o înțelegere mai amplă a procesului de cooperare, proces care, după oricare standarde, era unul limitat, nefiind intenționat pentru crearea unui climat pașnic, ci mai degrabă ca un mijloc de a obține securitatea națională individuală a statelor, în umbra percepțiilor reciproce de amenințări, în special referindu-ne la amenințările dintre lumea arabă și Israel.